Românie dragă…

 

Românie dragă!… Citesc doar despre tine cum toți te jefuiesc!

… Ți-au arătat respectul ca și femeii pure!… Pân’ o batjocoresc!

Apoi, cu ghioaga-n ceafă, pe mutește, o au de-nghesuit

Și în obraz îi scuipă… Când curvelor le au mai mult de mulțumit!

*

Cu sânge-nfierbântat și vorbe ticluite, atacului feroce un nume-au pus…

Nici n-au început bine și-au și uitat, pe dată, de ce fiara urâtă atuncea au răpus.

… Dar, nu m-aș întreba, departe fiind cu anii… Când plecai de la tine

Și fericită că nu am trăit apocalipsa ce ți-au calculat-o în acele zile?

*

Oare, când în lozinci clocotitoare poporului strigau, mai bine să-l ațâțe!

Ce din aceeași pană ca veninul picurau când fiara avea mâinile pe ițe

Când timpul… Spațiul… Și le-a însușit

La cer să fie ridicată… Poporul s-o asculte amuțit

… El singur, chiar înfometat, să-și spună că e mulțumit…

*

Oare, nu chiar în vânt or fi vorbit când doar în gura mare geaba s-au lăudat

Sau au gândit și calculat, ce bine le-ar mai fi când ei la tine ar avea de devastat!?

… Doar o cohortă flămândă de lăcuste!… Mai are doar de ros și macerat…

Mai are cu fecale obrazul să-ți împroaște, fără a gândi însă: Cândva, chiar totul au păpat!

*

Românie dragă, nu vezi?… Până să îți dai bine seama, o mamă vitregă din tine au cioplit!

Copiii tăi, cu traista-n băț, în lumea mare, pe poartă-ntr-o cireadă ți i-au îmbulzit!

… Ca cerșetorii la stele rândurile și mai dens în fața lumii reci au populat…

Copiii mici, rămăși în urmă

… Că mamă, tată… Din când în când să îi sărute ar mai trebui, au și uitat!

Adorm cu vise triste și se trezesc cu și mai triste vise… C-ar fi ai nimănui!

… Ce-s banii ce-i adună, oare, prin străinătate…

Când bogăția ce-au lăsat-o nu o văd… Poți, tu, ca să le spui?

*

Și, cu bătrânii tăi, ce au făcut?

… Cu cei ce au lăsat sudoarea ca azi lăcusta să aibă… Să aibă de țesut!

Doar în ciomag se târă când ei nu pot pleca… Dar, tribut au plătit…

Uscați sânt numai… Vlăguiți!… Și n-au de ultimele zile aproape mai nimic!

La o veșnică așteptare sânt doar condamnați…

Pe cine mai interesează, oare, că și ei și-ar mai dori-o să fie mângâiați?

*

Dar când lăcusta șleahta își știe bine hrănită și pentru incubat în puf și-a-mbrobodit

Și chiar la mersul lumii azi învârte… Când leul fleica cea mai grasă și-a smucit

Cum să-nțeleagă și cu care ochi al sufletului să privească ar avea

Ce griji… Coșmaruri!… Pe cel împins deoparte și gol lăsat în fața vieții l-ar mânca?

*

… Iarăși lozinci!… Iarăși la poleit!

Încă ceva răgaz!… Mai e de mistuit!

Poporul tace azi… Din nou!… Dar până când doar cu tăcerea e sortit?

… Și cât scânteia mai mocnește până secunda va veni și colțul i-a sclipit?

*

Românie dragă, crezi și tu puțin în Dumnezeu… Ca mine?

… În Ultima Dreptate?!

Ce va veni totuși, cândva… În Fine!

… Chiar pe neașteptate!?

Când omul crede că a mai face următorul pas… Aceasta… Chiar că nu mai poate?!

… Aproape ai pierdut speranța că se va întâmpla…

Dar simți!… Mai e o picătură… O mică picătură… Undeva!

*

De aceea, mă întreb: Când va veni la tine… iarăși… „mâine”?

Și ce am să aud atunci… Ca dintr-un colț străin de lume?

… Pe cine, oare, vor răpune?… Ce iarăși or fi săvârșit?

Românie dragă… Să nu pot crede, din străini, că de acolo am venit!

*

… Dar sper ca tu să ai noroc, în fine!

Or să te-aducă acasă… Și-or să facă… Cu respect… Ceva din tine!

… Iar plaiul Mioriței despre care-am învățat

Va fi iar plaiul Mioriței…

Cel care, nu pentru că frumusețea sau bogățiile ți le-au râvnit, atât ți l-au cântat!

… Însă, nu va mai fi atunci și gura cea de rai… Ce mârșăvia n-a dat-o în vileag

Și unde se răpune pe la spate!… Ce-aș zice-o azi!… În văzul lumii!… C-un baltag!

*